Noutăţi Cicloteque

Cicloteque

De-a dura prin Bucureşti

scris de Cicloteque pe 19-10-2011 în Biciclete, Concurs, Prin oraş, Reţeaua Cicloteque etichetat cu , , , , , , , , , ,

Deşi s-a mutat de doar două săptămâni în Bucureşti ca să înceapă cursurile de masterat la Jurnalism, Mihai Lăzărescu nu a ezitat să urce pe bicicletă şi să cunoască locuri pitoreşti din capitală pe două roţi. Mihai ne împărtăşeşte povestea lui biciclistă la concursul de reportaje lansat de Cicloteque, împreună cu Fundaţia Soros şi Portocala Mecanică. Fiţi atenţi aici:

Mă număr printre provincialii care au ales să studieze în Bucureşti şi, acum, să mă plimb cu bicicleta prin Cetatea de scaun a Dâmboviţei.

Am pornit de pe Kogălniceanu care îi ţine supus trena (Bulevardul) Elisabetei I şi căreia îi taie Calea Victoriei. După câteva pedale, las de tot în urmă piaţeta Drapelului şi fac stânga pe noua Cale; decid astfel să amân reîntâlnirea cu Universitatea. Reţin de pe Calea Victoriei doar primii 600 de metri, de-a lungul cărora sunt înghesuite minunat hoteluri interbelice şi odeoane. Depăşesc Piaţa Revoluţiei, recunosc pe partea mea de mers Muzeul de Artă al României şi mai la vale silueta ecvestră a lui Carol, admir exaltat Ateneul şi pedalez decis spre Bulevardul Dacia. Traversez şi gonesc mai departe.

După ce Dacia îşi dă sufletul în Romană, cotesc pe Bulevardul Magheru, unde iluzia unei piste pentru cei călare pe bicicletă iar trotuarul sufocat de lume şi nerăbdarea şoferilor mă liniştesc că nu mai e mult până la Universitate. Pedalez cel mult de trei ori, fac echilibristică minute bune în spatele oamenilor, ocolesc, mă opresc, merg pe lângă bicicletă, urc din nou pe ea, accelerez nervos, frânez în ultimul moment, sunt deocheat de pietoni, mi se face loc, din nou stau locului, o iau iresponsabil pe carosabil, sunt alungat înapoi de puhoiul călăreţilor pe patru roţi, ajung frânt în Piaţa Universităţii.

Prostul-gust se instalase fără remuşcare demult în această sufragerie bucureşteană: împreunări de culori imposibil de imaginat, şantiere siluitoare, sex shop-uri de-a valma, tarabe sprijinite libidinos de Universitate, trotuare hărţuite de maşini, pietoni îngrămădiţi cu forţa; carnavalesc.

Cobor precipitat Bulevardul Ion C. Brătianu, având în gând Piaţa Unirii căreia îi ştiam doar staţia de metrou. Tranzitez Parcul Unirii, unde impreună cu un cetăţean oarecare suntem fugăriţi fără discriminare de un dulău isteric, şi apoi schimb direcţia spre Palatul Parlamentului. Alerg cât pot de repede şi sosesc, în sfârşit, în punctul terminus al promenadei mele: Piaţa Constituţiei.

Pe-aici, privesc sătul gigantica Casă a Poporului, dau peste o minusculă demonstraţie din faţa Ministerului Finanţelor, parchez şi eu, sunt evacuat imediat de jandarmi, prea speriat să protestez, zăresc în diagonală clădirea Academiei, mai zăbovesc şi încalec pentru ultima oară velocipedul modern, făcând cale-ntoarsă.

Revin deci în Unirii, parcurg prin altă parte părculeţul pentru că nu aş mai suporta o nouă şarjă a comunitarului pe patru labe, şi optez pentru Splaiul Independenţei.
Chiar dacă e strâmt, Splaiul îţi restaurează definitiv statutul de hoinar pe două roţi mai bine decât oricare alt trotuar: pistă valabilă, bipezi abia dacă îţi apar în cale, patrupezi nicicând să zăreşti, doar din când în când eşti surprins de duhori dâmboviţene şi câteodată cocoşat de coroana prea joasă a copacilor; oricum, mai bine de-atât nu vei găsi pe niciun bulevard. Alerg bine-dispus tot înainte şi, nu mult după aceea, învârt dreapta de coarne şi traversez, fără să fiu călcat de maşini, spre strada Vasile Pârvan. La prima intersecţie fac stânga, iar mă încurc în oameni, ajung la Cicloteque-l Kogălnicean şi, într-un final, acasă.

Dacă nu eşti cochet merită să te dai cu bicicleta, dacă eşti sedentar e musai să încerci câteva orizontale bulevardiere, dacă eşti curios vei (re)descoperi, în schimb, un Bucureşti iubit de nimeni de decenii întregi; o urbe deci brutalizată, alandalizată şi banalizată de neiubiţii ei.